„În faţa istoriei, dvs. sunteţi martora mea. Eu aici asta fac, mărturisesc” (p. 129), îi spunea dl Virgil Măgureanu dnei Lavinia Betea în recentul volum de „convorbiri”. Şi probabil că, pe alocuri, a făcut-o, doar că, la o primă şi izolată lectură, eu n-am reuşit să îmi dau seama unde.

Ştiu că istoria e, de multe ori, dezamăgitoare. Adică îţi închipui cine ştie ce proiecte elaborate şi afli că o întâmplare a fost determinantă; te gândeşti la (ne)pricepere şi vezi că, de fapt, a fost vorba de noroc/ ghinion; te aştepţi la peripeţii şi combinaţii şi constaţi că lucrurile au mers incredibil de lin. Dar nu e cazul aici! „Mărturisirile” chiar nu sunt de crezut.

M-am enervat citind Ce s-a întâmplat de fapt... Nu că aş fi luat de bun titlul – credinţa în „de fapt” e foarte periculoasă în istorie –, dar mă aşteptam la un „cât de cât”, la „cam cum s-a întâmplat”! Subtitlul e şi el înşelător, căci, deşi intervievatoarea a precizat repetat că „tema principală” e „de ce şi cum a luat-o ţara în direcţia aceasta..., iar miza – cunoaşterea datorată funcţiei de director al SRI” (p. 146), aproape jumătate din „dialog” e despre ce a fost înainte de 1990. Dar nu asta ar fi fost problema.

Ar putea părea că dl Măgureanu e un maestru al eschivei, al fofilării, al schimbării/ expedierii subiectului, dar nu e, de vreme ce o face atât de evident, pică uşor în contradicţii, lasă să-ţi sară în ochi „aţa albă” cu care îşi înnădeşte frânturile de poveste. E clar că nu a vrut să răspundă la cele mai multe întrebări, fapt de neînţeles, la prima vedere, după ce am aflat că dumnealui a avut iniţiativa „convorbirii” cu dna Lavinia Betea, atât de experimentată în discuţii cu mahări comunişti. Să-şi fi dorit impunerea propriei naraţiuni şi, văzând că nu-i merge, să fi ales tactica antijocului doar pentru a nu pierde prin abandon? A lăsat-o mult să vorbească singură, ca şi când ar fi vrut să arate că ştie tot ce ştiam că ştie. Anduranţa e de apreciat la amândoi. Cu dna Betea am ajuns să empatizez abia când am simţit-o nervoasă şi mi-am dat seamă că încerca o mulţime de trucuri pentru a scoate ceva de la cel care a provocat-o. Oricum, din partea acestuia, ar fi fost o naivitate să creadă că i-ar putea ieşi cacealmaua, date fiind, pe de o parte, cunoştinţele şi abilităţile interlocutoarei, iar pe de alta, calitatea poveştii.

Dar care e povestea? Avem un băiat din Ardeal, cu tinereţe nu chiar uşoară, ajuns la Bucureşti, la Filosofie. A rămas, după absolvire, la „Ştefan Gheorghiu”, ca asistent şi lector, a trecut puţin prin DIE („Mihai Mihăilă”) ca printr-un job oarecare de birou. În anii ’80, a ajuns să caute şi să cultive relaţii cu diverşi şefi de nivelul al II-lea din partid, stat şi armată şi să îşi asume rolul de „liant” (p. 124) al acestora într-o conspiraţie anticeauşistă. Lider nu putea fi, căci locul părea să-i aparţină de drept lui Ion Iliescu („Alecu”), cel despre care dl Măgureanu ne spune că, „începând chiar cu începutul deceniului al optulea cum ar veni, toată România ştia că [ar urma] să fie succesorul lui Ceauşescu” (p. 72). Ce făceau dumnealor? Păi, după planurile unor generali (Militaru, Ioniţă, Pancea), pregăteau o lovitură manu militari (p. 118), adică înconjurând cu tancuri Comitetul Central. Sigur, despre Militaru ştia toată lumea că era sub steag sovietic, dar restul n-ar fi avut nicio legătură. Dl Măgureanu se arată foarte supărat pe cei care l-au făcut pe Iliescu „cârpă kaghebistă”: „V-o pot spune cu documente în mână că nu a colaborat cu KGB-ul. Nici nu avea de ce, pentru că el era din eşalonul de deasupra, din grupul menit să conducă, nu să fie kaghebizat sau transformat în informator” (p. 145). Ca şi când de asta l-ar fi suspectat cineva pe viitorul preşedinte! Pe lângă pregătirea juntei, lectorul de la „Ştefan Gheorghiu” a acţionat şi individual, mai exact a scris textul „Literatură şi politică” (reprodus la finalul cărţii), care ar fi circulat ca samizdat graţie lui Iliescu. Conţinea, într-adevăr, o critică dură la adresa persoanei Ceauşescu, dar, în rest, îmbina tot felul de cugetări cinice sau naiv-infatuate, într-un stil pe care nu ştiu dacă să îl numesc hrusciovist târziu sau gorbaciovist timpuriu. Mă rog, conspiratorii s-au mai domolit din cauza aceluiaşi Militaru care – cam fanfaron din fire, pare-se – s-a lăudat în faţa unui alt general, care a turnat. Chiar şi aşa, dl Măgureanu nu s-a potolit. A început să răspândească manifeste – faptă pentru care Securitatea nu s-a sfiit să ridice nici copii. Explicaţia pentru faptul că nu s-a temut e simplă: „eram destul de naivi. Eu, cel puţin, aşa am fost” (p. 111). Mai greu e de înţeles de ce securiştii nu i-au scuturat puternic. Încolţit de interlocutoare, a admis că „s-ar fi putut să facă un joc de ocrotire” (p. 127). Comandantul Securităţii, de capul lui, în condiţiile în care conducerea superioară era la curent şi cel puţin Cabinetul II îl reţinuse pe Măgureanu ca pe „ăla cu Trabantul” (p. 113)?

În 1989, după Scrisoarea celor şase, când Ceauşescu a hotărât să ia măsuri împotriva opozanţilor de lux, lectorul a fost trimis muzeograf la Focşani, unde l-au prins evenimentele pe care, retrospectiv, nu le consideră Revoluţie. A ajuns în Bucureşti (via Zalău) pe 23 decembrie, a trecut pe la TVR şi s-a alăturat grupului de la MApN. Ar fi culmea să fie clar ce a făcut acolo, dar pe 24 seara a plecat la o cină în familie – pe jos, scăpând de gloanţe doar pentru că a trecut strada pe unde trebuia. Când s-a întors, pe 25, Iliescu l-a trimis la „procesul” de la Târgovişte, cu misiunea de „martor acolo din partea mea” (p. 175). Intervievatoarea a notat în prefaţă: „am primit un singur refuz categoric – când am cerut detalii despre procesul şi execuţia Ceauşeştilor” (p. 10). Totuşi, la final, întrebat de ce nu a intervenit în mascaradă, a invocat... slăbiciunea: „Cum?!... Dacă nici n-am ajuns bine acolo şi în două ore i-au măcelărit pe amândoi? Eu nu mi-am revenit din stupoare...” (p. 381). Apoi, după câteva zile de supărare că nu a primit nicio „însărcinare” (cred că se poate citi „funcţie”) oficială, a fost numit „consilier pentru probleme speciale” al preşedintelui CFSN/ CPUN, până în martie 1990. Pentru perioada asta, mi-a rămas o întrebare: ce să însemne că „noi [s. M.G.] nu numai că i-am avizat pe ei că se întâmplă în 18 februarie [atacul asupra Palatului Victoria]...”, în condiţiile în care istoria ne spune că Securitatea murise, iar SRI nu se născuse?

SRI, Dl Măgureanu ne spune că l-a organizat începând din martie 1990, pe baza... Constituţiei din 1923, „după modelul fostului SSI, de pe vremea lui Moruzov şi... Eugen Cristescu” (p. 186). Se poate comenta enorm, dar nu ţin să precizez decât că a vorbi despre serviciul lui Moruzov şi Cristescu e ca şi când ai vorbi despre serviciul lui Vlad şi Măgureanu. Câteva pagini mai încolo, la întrebarea „de unde, aşadar, inspiraţie din interbelicul românesc...?”, găsim răspunsul: „am preluat cu plăcere aportul teoretic american” (p. 219).

În fruntea noii structuri s-a descurcat cum a putut, reuşind, deduc eu din „mărturisiri”, parcă mai mult în plan extern decât în interior şi recunoscând că, uneori, serviciul „nu exista decât cu numele” şi „nici noi care am constituit atunci conducerea nu eram în rol” (pp. 235-236). A informat miniştrii despre toate câte se întâmplau prin ţară, dar aceştia erau prea slabi pentru a face ceva, deşi serviciul avea un rol important în numiri. În ceea ce priveşte implicarea în marile evenimente, a recunoscut doar o contribuţie la căderea guvernului Roman (faţă de care nu îşi maschează antipatia). Cât despre „evacuarea” Pieţei Universităţii (13-15 iunie 1990), e cu „a fost sau n-a fost”. Ar fi fost implicaţi nişte inşi din SRI, dar doar rămăşiţe securiste, rapid eliminate şi sancţionate. Dl Măgureanu ne spune că a fost la guvern, la o şedinţă de pregătire, în 12 iunie, şi „ulterior am aflat că în urmă cu o zi s-a ţinut la Snagov altă şedinţă la care eu nu am participat”. Când i se citeşte mărturia altcuiva, cum că şedinţa din data de 11 a fost, de fapt, la Scroviştea, cu prezenţa şefului SRI, nu are nicio reacţie (p. 286). Trebuie să recunosc că tăcerea asta mi-e mai simpatică decât frecventele expedieri de genul „dar de ce vă interesează...?” (p. 124), „nu e nimic nou sub soare” (p. 199), „nu importă prea mult...” (p. 244), „contează prea puţin...” (p. 253).

Un exerciţiu interesant ar fi să extragem şi să punem cap la cap referirile dlui Măgureanu la marele personaj Ion Iliescu. Reţin aici doar o secvenţă, din postdecembrism, când preşedintele în funcţie nu îi apărea chiar potrivit, dar nici nu vedea pe altcineva mai potrivit. Întrebarea era: „[Relaţia cu I.I.] cum se deteriorează şi de ce?”. Iar primul răspuns: „Vă răspund foarte franc că în relaţiile dintre mine şi I.I. nu poate fi vorba de un moment de deteriorare” (p. 326). Mai apoi, îşi amintea că preşedintele a vrut să îl demită „după căderea lui Roman şi cred că şi sub influenţa lui” (p. 329). În continuare, „relaţiile dintre noi au devenit tot mai aspre” şi „m-am certat cu Iliescu pentru lucrurile care se întâmplau...” (p. 330), cu precizarea că „una era relaţia noastră personală, care rămânea constant de simpatie şi respect” (p. 331), până când, în 2000, Iliescu mi-a reproşat lucrul acesta [implicarea contra lui în alegerile din 1996], spunându-mi că nu mai am ce căuta pe la uşa lui” (p. 335). Să înţeleagă fiecare ce vrea! Oricum, ce a făcut, ce nu a făcut în 1996, noua putere l-a demis în 1997.

Convins că în abordarea istoriei contemporane, ghidajul memorialistic este esenţial, cred, cu toate cele scrise mai sus, că acest volum e o contribuţie foarte importantă. Involuntar, dl Măgureanu reuşeşte să dea mult de gândit şi indică multe aspecte care necesită o atenţie specială. „Mărturisirile” domniei sale, în această formă, sunt totuşi preferabile naraţiunii bine ticluite pe care, probabil, şi-a propus să o livreze. Sunt sincer când spun asta, nu e vorba de vreo solidaritate a noastră, a celor care credem în vise (vezi p. 130).